https://www.facebook.com/100439261795069/

Bal Design Group, Iași, Yassi (2026)

31/08/2026

DE LA 100 DE PUNCTE LA O INVESTIȚIE FINALIZATĂ

Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași a finalizat lucrările de reabilitare și eficientizare energetică a căminelor T9, T10 și T11 din Campusul „Tudor Vladimirescu”, realizate prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).
Pentru BAL DESIGN GROUP, povestea acestei investiții a început cu câțiva ani înainte de șantier, odată cu elaborarea Documentației de Avizare a Lucrărilor de Intervenții – DALI.
A fost etapa în care am analizat clădirile existente, am construit conceptul intervenției, am stabilit soluțiile de reabilitare și eficientizare energetică și am fundamentat tehnic și economic investiția. Documentația elaborată de echipa noastră a stat la baza proiectului depus pentru finanțare prin PNRR.
Iar proiectul a obținut punctajul maxim: 100 de puncte din 100.
La momentul evaluării, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași a fost singura instituție de învățământ superior care a obținut punctajul maxim în cadrul apelului, iar proiectul a fost ulterior admis la finanțare.
Pentru noi, acel rezultat a însemnat mai mult decât un punctaj într-un clasament. A fost confirmarea unei soluții construite pornind de la realitatea unor clădiri existente și de la întrebarea esențială a oricărei intervenții de acest fel: cm poți transforma fondul construit existent astfel încât să-i prelungești viața, să-i reduci consumurile și, în același timp, să-i redai calitatea de a fi locuit?
Astăzi avem și răspunsul construit.
Cele trei cămine oferă 720 de locuri de cazare modernizate, au trecut de la clasa C la clasa A de eficiență energetică pentru încălzire, iar consumul de energie destinat încălzirii a fost redus cu cel puțin 50%, potrivit datelor comunicate de universitate.
Sunt cifre care descriu rezultatul unei investiții de aproape 59 de milioane de lei. Din perspectiva noastră, ele spun însă și povestea unui drum început mult mai devreme, atunci când intervenția exista încă în planuri, studii, calcule și variante, iar soluția trebuia să demonstreze că este necesară, posibilă și justificată.
Un DALI bun nu este doar documentația cu care începe o procedură. Este momentul în care o nevoie devine o investiție coerentă, o idee capătă soluție tehnică, iar soluția capătă argumentele necesare pentru a putea fi finanțată și construită.
În cazul căminelor T9, T10 și T11, soluția fundamentată prin documentația elaborată de BAL DESIGN GROUP a obținut 100 de puncte din 100 și a contribuit la atragerea finanțării necesare realizării investiției.
Astăzi, când lucrările sunt finalizate, satisfacția noastră este simplă: ceea ce atunci trebuia demonstrat pe hârtie poate fi văzut acum construit.

31/08/2026

FIECARE SECUNDĂ CONTEAZĂ. FIECARE SPAȚIU TREBUIE SĂ ȚINĂ PASUL CU EA.

Într-o unitate de pompieri, arhitectura urmează ritmul intervenției. Spațiile de odihnă, vestiarele, zonele tehnice și garajele autospecialelor se așază într-o succesiune precisă, legate prin trasee scurte și directe. Apropierea, continuitatea și accesibilitatea devin aici criterii care ordonează spațiul și îi dau măsura.
În proiectul nostru, această logică a determinat organizarea clădirii. Funcțiunile se articulează în jurul mișcării echipajelor, circulațiile devin legături directe între activitățile cotidiene și intervenție, iar arhitectura exprimă firesc rigoarea unui program în care fiecare deplasare contează.
În arhitectura unei unități de pompieri, timpul devine parte din proiect.

26/08/2026

O CAPELĂ ESTE UN SPAȚIU ÎN CARE ARHITECTURA ÎNVAȚĂ SĂ VORBEASCĂ ÎN ȘOAPTĂ.

Într-un loc al reculegerii, fiecare gest capătă greutate. Lumina, proporțiile, materia și tăcerea construiesc împreună o atmosferă în care spațiul îi însoțește pe cei care îi trec pragul.
În proiectul nostru, am căutat o arhitectură reținută, așezată firesc în liniștea cimitirului. Lumina pătrunde controlat, materialele își păstrează sinceritatea, iar geometria conduce privirea și pașii către locul ceremoniei.
Un spațiu pentru despărțire, pentru memorie și pentru câteva clipe în care timpul rămâne în urmă.

23/08/2026

O CASĂ DE VACANȚĂ SE PROIECTEAZĂ ÎN JURUL TIMPULUI PE CARE, ÎN SFÂRȘIT, ÎL AI.

Diminețile sunt mai lungi, masa se mută afară, o fereastră devine locul din care privești ploaia, iar terasa prelungește casa în peisaj. Lumina, orientarea și legătura dintre interior și exterior încep să deseneze spațiul în jurul unui alt ritm al vieții.
În proiectul nostru, casa s-a așezat firesc în jurul acestor lucruri simple: priveliștea, soarele, umbra, apropierea de natură și bucuria de a trece dinăuntru afară.
O casă de vacanță păstrează ceva rar: sentimentul că timpul îți aparține.

21/08/2026

Cât de bogat trebuie să fii ca să te poți dezvolta?

Există o întrebare pe care declarațiile premierului Ilie Bolojan din ultimele zile o ridică fără să o spună direct: cât de bogată trebuie să fie o comunitate ca să merite o investiție publică?
Guvernul vorbește despre responsabilitate și despre o regulă nouă: proiectele finanțate din programe naționale vor avea o contribuție locală mai mare, iar în 2027 prioritatea va fi finalizarea lucrărilor deja începute. La prima vedere pare o măsură de bun-simț. Cine pune și bani proprii va cheltui mai atent.
Doar că România nu este alcătuită din orașe egale.
Oradea este exemplul pe care îl invocă aproape toată lumea atunci când vorbește despre administrație eficientă. Centrul istoric restaurat, infrastructura, spitalele, mobilitatea urbană – toate au schimbat radical orașul. Dar succesul Oradei nu s-a născut pentru că avea un buget uriaș, ci pentru că a reușit să atragă inteligent fonduri europene și bani guvernamentali, completându-i cu resurse locale.
Și atunci întrebarea devine incomodă.
Ar mai fi existat modelul Oradea în aceeași formă dacă, înaintea fiecărei investiții, municipalitatea ar fi fost obligată să găsească 25% din valoarea proiectului din propriul buget?
Poate că da. Poate că nu. Dar este o întrebare pe care o datorăm tuturor celorlalte orașe.
Pentru o comună sau un municipiu mic, 25% nu înseamnă doar un procent. Înseamnă școli pe care nu le mai repari, drumuri pe care le amâni, iluminat public, rețele de apă sau bani pe care pur și simplu nu îi ai. O comunitate bogată poate pune cofinanțarea și atrage restul banilor. O comunitate săracă rămâne în afara jocului tocmai fiindcă este săracă.
Iar aici apare paradoxul.
Fondurile publice și cele europene au existat tocmai pentru a reduce diferențele dintre comunități, nu pentru a le confirma. Dacă accesul la investiții depinde tot mai mult de puterea financiară a beneficiarului, riscăm să transformăm dezvoltarea într-un privilegiu al celor care s-au dezvoltat deja.
Investițiile publice încep cu mult înaintea șantierului. Încep cu studii de fezabilitate, expertize, DALI-uri, avize și proiecte tehnice. În spatele fiecărei documentații sunt luni de muncă și, mai ales, așteptarea unei comunități că ceea ce se desenează pe hârtie va ajunge, într-o zi, să fie construit. Dar niciun proiect nu schimbă viața nimănui cât timp rămâne într-un raft.
Poate că România are nevoie de mai multă disciplină bugetară. Nimeni nu contestă asta.
Întrebarea este alta: cm păstrăm disciplina fără să condamnăm la stagnare tocmai comunitățile care au cea mai mare nevoie de dezvoltare?
Pentru că dezvoltarea nu ar trebui să fie recompensa orașelor bogate.
Ar trebui să fie șansa celor care încearcă să ajungă din urmă.

20/08/2026

ÎNTR-UN PENITENCIAR, ARHITECTURA DĂ FORMĂ TIMPULUI PETRECUT ÎNTRE ZIDURI.

Camera, coridorul, curtea, spațiile pentru muncă, educație sau întâlnirea cu familia alcătuiesc o lume cu reguli precise, în care dimensiunea spațiilor, lumina naturală, circulațiile și siguranța influențează direct viața de fiecare zi.
În proiectul nostru, intervenția asupra clădirilor existente a urmărit aducerea acestor spații la standardele europene actuale de detenție. Reorganizarea funcțională, îmbunătățirea condițiilor de cazare, accesul la lumină și aer, refacerea spațiilor comune și adaptarea circulațiilor au însemnat, dincolo de cerințele tehnice, regândirea felului în care arhitectura existentă poate răspunde unor exigențe contemporane.
Aici, fiecare metru pătrat, fiecare traseu și fiecare deschidere către lumină au o consecință directă asupra felului în care este trăită clădirea.

18/08/2026

UN BAZIN DE ÎNOT ESTE UN SPAȚIU DESENAT ÎN JURUL APEI ȘI AL MIȘCĂRII.

Într-un liceu, bazinul înseamnă mai mult decât câteva culoare de înot. Este locul în care ora de sport se mută în apă, unde se învață, se exersează, se concurează și, inevitabil, se mai și uită pentru câteva clipe că există catalog și clopoțel.
De aici am pornit și noi.
Am lăsat apa să fie centrul proiectului și am construit în jurul ei un parcurs simplu: intrare, vestiare, dușuri, bazin. Fără gesturi inutile și fără o arhitectură care să încerce să fie mai importantă decât ceea ce se întâmplă înăuntru.
Sala bazinului este deschisă luminii naturale, iar materialele și culorile au fost alese pentru a păstra spațiul luminos și viu. Apa face restul: prinde lumina, o mișcă pe pereți și pe tavane și schimbă încăperea de fiecare dată când cineva intră în bazin.
Este, până la urmă, un bazin semiolimpic pentru un liceu.
Un loc pentru sport, pentru învățare și pentru joacă — desenat cu apă, lumină și oameni.

09/08/2026

CÂND NATURA DEVINE STRUCTURĂ

Natura pătrunde cu adevărat în arhitectură atunci când începe să-i modeleze forma, lumina, umbra și felul în care oamenii îi străbat spațiile, când prezența ei depășește imaginea frumoasă a unei clădiri înconjurate de verdeață și ajunge să participe la alcătuirea locului, asemenea unei materii vii pe care proiectul o recunoaște de la prima linie și în jurul căreia începe, încet, să se așeze.
Această apropiere este mai veche decât toate cuvintele prin care încercăm astăzi să o definim, pentru că arhitectura a cunoscut-o din vremea în care o casă se așeza după mersul soarelui, își deschidea prispa către grădină, își aduna încăperile în jurul unei curți și lăsa vița-de-vie să țese deasupra locului de odihnă un acoperiș care înverzea primăvara, se îndesea vara și îngăduia luminii să se întoarcă iarna.
Din această înțelegere veche s-a născut o legătură în care omul, clădirea și locul au crescut împreună, asemenea ramurilor care pornesc din același trunchi și își caută fiecare lumina, păstrând în seva lor memoria aceleiași rădăcini, iar arhitectura a devenit astfel o prelungire a pământului pe care se așeza, purtându-i clima, materialele, relieful și anotimpurile în zidurile sale.
Timpul a așezat între noi și această simplitate straturi de sticlă, beton și instalații capabile să producă în interior orice anotimp dorim, iar natura a fost chemată adesea să revină la sfârșitul proiectului, printr-un arbore strecurat într-o perspectivă, câteva jardiniere ridicate pe terasă sau o fațadă verde menită să îmblânzească.
Un copac așezat lângă o clădire rămâne parte din peisaj; un copac pentru care arhitectura și-a schimbat forma devine parte din proiect.
În jurul lui, volumul poate face un pas înapoi, planșeul poate primi un gol prin care coroana să urce, streașina își poate schimba linia, iar lumina, filtrată prin frunze, poate ajunge în încăperi purtând în fiecare lună o altă culoare, astfel încât arborele ajunge să participe la viața clădirii asemenea unei coloane vii, crescută încet, fără cofraj, și desenată în fiecare an de ploaie, vânt și anotimpuri.
Din această apropiere se naște o arhitectură care respiră odată cu locul, în care vegetația umbrește înainte ca instalațiile să răcească, curtea aduce lumina în adâncimea planului, apa domolește arșița, iar orientarea deschiderilor urmează drumul soarelui, lăsând tehnologia să continue, cu mijloacele timpului nostru, o lecție începută cândva sub coroana primului copac care i-a oferit omului adăpost.
Arhitectura își regăsește astfel legătura cu lucrurile simple, verificate de timp: umbra care se mută încet peste o fațadă, aerul care își găsește drumul dintre două ferestre și copacul primit în proiect încă de la prima linie, astfel încât clădirea să devină, treptat, parte din locul în care a fost așezată.
Pentru că natura intră cu adevărat în arhitectură atunci când, scoțând copacul din desen, întreaga clădire ar trebui desenată din nou.

05/08/2026

FIECARE MONUMENT ISTORIC ESTE O ÎNTÂLNIRE CU OAMENI PE CARE NU I-AM CUNOSCUT NICIODATĂ.

Ei au ridicat zidurile. Au ales piatra, au cioplit lemnul, au așezat fiecare cărămidă și au lăsat în urmă o parte din ei.
Un monument istoric nu se privește doar cu ochii. Se citește cu răbdare. În fisura unei pietre, în urma unei dălți, în fibra unui lemn bătrân, timpul vorbește despre mâinile care au ridicat această clădire.
Fiecare intervenție începe prin a asculta această istorie. Abia apoi începe proiectarea.
Responsabilitatea arhitectului este să adauge un rând fără să șteargă pagina, să prelungească viața clădirii fără să-i schimbe glasul.
Ei au început această poveste. Noi scriem doar câteva pagini din ea.

31/07/2026

Dorele, oprește betoniera!
Se spune că, undeva în Italia, patru muncitori români au primit sarcina de a ridica o clădire obișnuită și au sfârșit prin a construi-o pe cea mai înaltă din lume, fiindcă niciunul dintre ei nu știa de unde se oprește betoniera. Bancul lasă nelămurite câteva amănunte pe care profesia noastră le-ar considera importante — cine semnase proiectul, ce scria în autorizație și cm fuseseră recepționate etajele apărute peste noapte — însă are acea libertate pe care numai umorul și arhitectura îndrăzneață și-o permit: pornește de la o găleată cu beton și ajunge direct la cer.
Realitatea s-a petrecut ceva mai departe de Italia, între nisipul deșertului și apele Golfului Persic, într-un oraș care și-a făcut din imposibil un fel de regulament local de urbanism. Acolo, în Dubai, Burj Khalifa se ridică până la 828 de metri, atât de sus încât, privit de la bază, pare că nu se termină printr-un acoperiș, ci se subțiază până când piatra, betonul și oțelul devin o simplă linie trasată pe cer.
Linia aceea nu s-a născut însă dintr-un capriciu al creionului, pentru că în spatele ei se află biroul american Skidmore, Owings & Merrill, arhitectul Adrian Smith și inginerul William F. Baker, iar în fața planșelor lor s-a aflat una dintre cele mai dificile întrebări pe care le poate primi un proiectant: cm poate fi convinsă o clădire de 828 de metri să rămână nemișcată într-o lume în care până și aerul încearcă permanent să o împingă?
Răspunsul a fost ascuns chiar în forma turnului, într-un plan în Y alcătuit din trei aripi care se sprijină una pe cealaltă în jurul unui nucleu central, asemenea unor contraforturi uriașe adunate în jurul unei coloane nevăzute. Pe măsură ce clădirea urcă, aripile se retrag, nivel după nivel, schimbându-i continuu conturul și risipind forța vântului înainte ca acesta să-și găsească ritmul, astfel încât silueta pe care ochiul o citește drept eleganță este, în același timp, arhitectură, structură și o conversație atent calculată cu aerul.
Pentru ca această conversație să nu rămână o presupunere frumoasă, turnul a fost încercat de peste 40 de ori în tunelul aerodinamic, acolo unde vântul a putut fi repetat, măsurat și înțeles înainte de a fi lăsat să bată peste clădirea adevărată. Chiar și macaralele au fost supuse acestor încercări, fiindcă la asemenea înălțimi șantierul însuși devine o construcție suspendată între pământ și cer, iar fiecare mișcare trebuie anticipată înainte de a fi făcută.
După ce forma a fost găsită și vântul a fost descifrat, a venit, firește, betoniera din banc, de această dată însoțită de proiecte, calcule și oameni care știau foarte bine unde se află butonul de oprire. Pentru Burj Khalifa s-au folosit aproximativ 330.000 de metri cubi de beton și 39.000 de tone de oțel pentru armare, iar betonul de înaltă rezistență a fost pompat de la nivelul terenului până la înălțimea record de 601 metri, ca și cm pământul ar fi fost obligat, metru după metru, să urce spre propriul său orizont.
Această urcare nu ar fi fost posibilă fără o coborâre la fel de impresionantă, fiindcă orice clădire înaltă își plătește apropierea de cer prin adâncimea cu care se leagă de pământ. Sub turn se află un radier din beton armat cu grosimea de 3,70 metri, sprijinit pe piloți de 1,50 metri diametru și 43 de metri lungime, o rădăcină uriașă pe care nimeni nu o vede, dar fără de care toate cele 163 de niveluri ar rămâne doar un desen frumos și foarte puțin convingător.
De la primele săpături din 2004 până la inaugurarea din 4 ianuarie 2010, Burj Khalifa a crescut prin munca a mii de oameni, prin milioane de ore petrecute între planșe și cofraje și printr-o coordonare în care fiecare detaliu trebuia să ajungă la locul său înainte ca următorul etaj să poată începe. Execuția a fost condusă de Samsung C&T, alături de BESIX și Arabtec, iar aici povestea mai păstrează o mică surpriză: în spatele numelui pe care cei mai mulți îl asociem cu telefoanele și televizoarele se află și constructorul care a ridicat cea mai înaltă clădire a lumii.
Poate că acesta este farmecul adevărat al marilor construcții: privite de departe, par gesturi aproape imposibile, născute din ambiția unui oraș de a-și scrie numele mai sus decât toate celelalte, dar, pe măsură ce ne apropiem, descoperim că miracolul este alcătuit din lucruri foarte pământești — fundații, armături, cofraje, calcule, încercări, revizii și oameni care au avut răbdarea să așeze corect fiecare element înainte de a-l începe pe următorul.
Iar undeva, între toate aceste calcule, rămâne și bancul nostru, pentru că șantierul a știut întotdeauna să așeze o glumă lângă lucrurile grele, poate tocmai pentru ca ele să poată fi duse mai ușor. Desigur, românii nu au construit din greșeală Burj Khalifa și betoniera nu a funcționat șase ani fără întrerupere, însă orice poveste spusă sâmbăta are dreptul să lase adevărul să zâmbească puțin.
În fond, fiecare clădire începe printr-o linie trasată pe pământ. Unele se opresc la streașină, altele la nori, iar cele cu adevărat îndrăznețe îl obligă pe Dorel să caute ceva mai mult butonul betonierei.

Bal Design Group

31/08/2026

31/08/2026

26/08/2026

23/08/2026

21/08/2026

20/08/2026

18/08/2026

09/08/2026

05/08/2026

31/07/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Listing takedown request